Când sunt întrebată despre o femeie importantă în viața mea, gândul îmi trece printr-un șir de figuri care m-au însoțit de-a lungul anilor. Am admirat femei din cărți, din istorie, din lumi în care ajungeam doar citind, scriitoare, poete, inventatoare care au deschis drumuri pe care eu doar le urmăream. Fiecare dintre ele mi-a lăsat câte un semn, o direcție, o formă de a privi lumea.
Dar dintre toate, bunica mea a rămas cea mai prezentă. Avea o blândețe care nu se impunea, dar care, fără să-și propună, așeza lucrurile în jurul ei. Știa să împace oameni, să liniștească animale cu o simplitate firească. Când mergea la oraș se întorcea de fiecare dată cu un dar, cu gestul de a fi fost cu gândul la mine. Mă lua de mână și mă plimba prin sat cu o mândrie discretă, ca și cum tot ce era important era legătura dintre noi două. În serile de iarnă, la lumânare, îmi cosea hăinuțe și mici lucruri pentru păpuși, arătându-mi, fără mari lecții, ce înseamnă atenția, răbdarea și bucuria lucrurilor simple.
De la ea am învățat respectul pentru tot ce trăiește, grija față de oameni și animale, felul în care gesturile mici pot răzui tensiuni și pot apropia destine. Îmi spunea adesea că gardurile sunt bune doar dacă nu ascund florile. Așa a rămas în mine: o prezență calmă, care nu cerea nimic, dar lăsa urme adânci. Numele ei, Ana, pe care îl port mai departe este o formă de continuitate un fel de a rămâne în lume cu aceeași simplitate și grijă pe care ea le-a avut.
Fotografii realizate de Felicia Simion în atelierul Ars Ana din București.