Nu am surori în viață, dar am avut. Despre ele vreau să va scriu. În mod obișnuit ne gândim ca ne formează sau ne susțin doar oamenii pe care-i întâlnim, dar nu e doar așa. Uneori, ca în cazul meu, te formează și cei ce au fost înaintea ta. Și eu cred că imaginația e la fel de importantă ca și faptele reale. Cu un an înainte să vin pe lume, am avut o soră. S-a născut prematur și a plecat înainte sa cunoască anotimpurile. Iarna următoare m-am născut și eu. La 11 ani distanță după, am mai avut o soră, pe ea am cunoscut-o foarte puțin. Dar o țin minte. Și ea a plecat înainte sa cunoască anotimpurile vieții. Poate de aceea am ales sa scriu despre asta, despre faptul ca atunci când mă plimb, citesc sau fac lucruri banale, mă gândesc ce mi-ar spune ele dacă ar vorbi. Fac exerciții de felul acesta și când privesc norii. Îi privesc des și pe cei pufoși care îmi pare ca aduc ocrotire, dar și pe cei întunecati, amenințători. În felul acesta mă ajută prin absența lor, mă determină sa fiu uimită de mine sau de lume. Cumva, compensatoriu.
Spun că mă influențează pentru că, prin lume, mi-am cautat surorile în prietene. Uneori le-am găsit, alteori nu. Am rămas așa desperecheate. Surorile mele sunt ferestre spre oamenii pe care nu îi mai văd, aceia ce au rămas doar istorii. Dar și spre viața de zi cu zi. Și, de câte ori e cineva care îmi amintește acest sentiment de fratrie, trăiesc un moment de grație. Surorile mele sunt nevăzute, dar pentru mine tot sunt.
Le-am gasit în multe pasiuni pe care li le închin cumva. Bineînteles, așa îmi imaginez eu. Nimeni nu știe ce pasiuni ar fi avut. Dar cred că chiar dacă eu nu am surori reale, am unele ca în copilărie când fetele „se dădeau de-a suratele” și baieții devenea „frați de cruce”. Făceam schimb de obiecte și asta ne făcea legătura mai durabilă. De asta mie și azi îmi place să dăruiesc.
În ultimii trei ani am invatat și să primesc.
Lumea e dezvrajită cand nu am surori sau frați în preajmă. Dar eu nu am încetat să caut și să dăruiesc. Cred eu că un pic de soră sau de frate găsesc în fiecare întâlnire cu un om. Pot aduce recunoștință pentru asta.
***
În mod special acum am câteva surori, dar nu știu dacă mai e cineva care să-mi răspundă la telefon la ora 2 noaptea. Și nici nu mai știu dacă asta e neapărat necesar. Dar măcar îmi pot aminti cum era înainte.
***
La final aș vrea să spun că mama mea mă privește și ca pe ele. Nu vorbește despre asta niciodată. Dar vorbim despre cât de frumoase sunt anotimpurile, natura și viața care este. Mama mea trăiește zâmbind în ciuda tuturor iernilor. Mama mea e o altă ancoră a mea printre surori și prietene-surori. Și sunt norocoasă ca e aici. Si sunt norocoasă ca și eu sunt aici. Amândouă, suntem încă aici. Avem grădina noastră.
***
Pentru ca povestea asta e scrisă așa, în mod atipic, ascultând cum plouă, mă gândesc că în caligrafia vietii mele azi e greu să scriu ceva concret despre ce înseamnă suport. Azi e important cum învăț de la profesoarele mele de ceramică, Ikebana, caligrafie și de la medicii mei și cei câțiva prieteni. Într-un loc în care mă simt așteptată e mereu spațiu pentru o soră sau un frate care se ivesc când te astepți mai puțin. Sper ca întâlnirile acestei comunități să rămână un astfel de spațiu al cautării luminii, umbrelor și penumbrelor aduse de fiecare încercare a vieții. Aici mă regăsesc!
Fotografii realizate de Felicia Simion în atelierul Ars Ana din București.