Femeile din viața mea au fost, de cele mai multe ori, cele care m-au modelat. Au fost adăpost, sprijin, direcție. Au apărut când trebuia, chiar și atunci când eu nu știam ce să mai fac sau nu mai puteam. Unele au rămas ani întregi, altele doar câteva săptămâni sau câteva conversații. Dar fiecare a lăsat o urmă.
De la Iulia Marin, o jurnalistă formidabilă care n-a mai putut duce lupta cu viața, am învățat că fragilitatea și curajul pot coexista. Că poți să te bați cu mintea ta în fiecare zi și, totuși, să rămâi aproape de adevăr. Curajul ei mă urmărește și acum. Uneori cred că de la ea am învățat mai mult despre vulnerabilitate și verticalitate decât din orice carte. Iar promisiunea spusă doar în gând, că o să ajung în Pamir cu motocicleta și o să ascult Heaven up There pentru ea, a rămas unul dintre puținele lucruri la care țin cu dinții.
Mama rămâne absența prezentă. Un gol care nu s-a închis, dar care m-a format mai mult decât tot restul la un loc. Dorul de ea e constant, de douăzeci și șase de ani, și se simte în moduri în care nici eu nu-mi mai dau seama uneori. A stat în spatele multor alegeri, frici și, desigur, traume, chiar dacă n-a mai fost aici să vadă nimic.
Paula, geamăna mea. O relație pe care n-o poți compara cu nimic altceva. Același început, două vieți diferite. Ne iubim, ne certăm, ne oglindim. Dar există un fel de structură între noi care nu se rupe, indiferent câte distanțe sau diferențe apar.
Simina, prietena mea de două decenii. Ne-am cunoscut pe o plajă, ne-am regăsit pe altă plajă, și de atunci am strâns atâtea momente încât nu le pot comprima într-un singur paragraf. E genul de om care stă lângă tine în zilele în care tu nu poți sta lângă tine. Știu că fără ea m-aș fi pierdut de câteva ori prin viață și că, foarte probabil, n-aș mai fi ajuns nici în Mongolia.
Vali și Simona, fiecare cu tipul ei special de grijă și blândețe. Cu sinceritatea lor, cu multele zâmbete și povești care ne leagă, cu anii în care am crescut împreună în grupul nostru de prietene, cu viețile noastre separate, dar întotdeauna la o mână distanță când ai nevoie de ele.
Ana, pentru toți anii împărțiți și pentru dorul care a rămas. O prezență devenită absență, dar nu dispărută. Sper să ne regăsim pe o plajă, cândva.
Și toate femeile care au apărut sau au trecut prin viața mea: de la Florence, la Elspeth Beard, de la bell hooks la doamna Rita, de la Rebecca Solnit la doamna Bălă, de la Agnes Varda la multe altele pe care nu le pot enumera aici, din lipsă de spațiu și timp. Femei care au îndrăznit, care au visat mai mare decât le permitea lumea, care au avut curaj când nu era deloc simplu. Femei care au spus ce trebuia spus, care au deschis drumuri, care mi-au arătat că vulnerabilitatea nu e slăbiciune și că onestitatea poate fi o formă de eliberare.
Relațiile dintre femei sunt terenurile pe care se întâmplă cele mai multe lucruri importante: vindecare, rușine, încredere, creștere. Știu sigur că n-aș fi ajuns aici fără ele. Poate că textul ăsta e, de fapt, despre solidaritate, felul în care ne ținem una pe cealaltă în picioare, chiar și atunci când nu ne iese să ne ținem singure.
Fotografii realizate de Felicia Simion în atelierul Ars Ana din București.