Mama a fost prima femeie pe care am privit-o ca pe un continent.
Solidă, organizată, un fel de nord stabil în jurul căruia se ordona casa, timpul, viața.
Nu era blândă în cuvinte, ci în gesturi mici: într-o farfurie pusă la timp, într-un pat bine făcut, într-o grijă pe care o simțeai mai mult decât o vedeai.
Copil fiind, am crescut în lumina ei puternică, încercând mereu
să fiu curată, potrivită, „în regulă”.
Nu pentru că ea mi-ar fi cerut perfecțiunea,
ci pentru că așa înțelegeam eu iubirea ei: prin ceea ce făceam, nu prin cine eram.
Mai târziu, am învățat să o privesc altfel.
Să văd femeia din spatele rolului,
femeia crescută într-o lume în care vulnerabilitatea era pericol,
iar controlul, singura formă de siguranță.
O femeie care a dus mult și a tăcut des,
care a făcut tot ce a știut, cu ceea ce a avut.
Am purtat ani la rând întrebări, doruri, uneori tăceri dureroase.
Dar astăzi nu o mai privesc prin lipsurile dintre noi,
ci prin punțile care ne leagă.
Pentru că, fără să știe, mama m-a învățat și altceva:
să caut blândețea acolo unde ea n-a avut loc,
să-mi dau voie să simt,
să mă așez în propriul meu adevăr.
Și poate că aceasta este moștenirea ei cea mai frumoasă:
nu ce am primit, nu ce mi-a lipsit,
ci chemarea de a transforma totul în ceva mai liber,
mai cald, mai al meu.
Fotografii realizate de Felicia Simion în atelierul Ars Ana din București.