Femeile din viața mea îmi sunt surori. Mulți ani, am umblat ținându-ne de mână. Peste tot împreună. Eu și surorile mele. Una mai mare și una mai mică, între ele mereu eu. De mică, am învățat că totul se împarte la trei: portocala, tableta de ciocolată, fotoliul din care am privit primele filme cu subtitrare, camera, masa pentru teme, iubirea părinților, grija, durerea, rușinea, tăcerea.
Fără să știm să le numim, am învățat devreme ce fim empatice și solidare. Într-o lume agresivă și privată de multe libertăți, noi ne exersam zilnic libertatea de a visa la realități mai luminoase, chiar și atunci când frigul, întunericul și foamea deveneau chinuitoare și umilitoare sau, mai târziu, când certurile în casă luaseră locul vorbitului în șoaptă.
De mama mea mă leagă viața. Și dovada cea mai mare că o persoană poate fi devotată pe viață unei alte persoane, chiar și atunci când iubirea se făcea mică în fața zgomotului. Nu înțelegeam atunci cum pot să-și facă rău două persoane care se iubesc. Mulți ani i-am contestat mamei decizia de a rămâne fidelă unei singure realități. Dar o făcea cu grația cu care purta o rochie elegantă și pantofi cu toc. În lipsa ei, îi probam adesea rochiile, ne machiam cu creionul dermatograf verde și visam să fim femei libere și puternice. În vremuri haotice, ea ne-a fost busolă și mă simt acasă în preajma ei și acum.
Femeile din viața mea îmi sunt mătuși. Surorile mamei, tot două, alături de care am crescut, și sora tatălui, care ne îndulcea verile cu bomboane ambalate și ne dăruia fuste de lambada croșetate chiar de mâinile ei. Mătușile mele mi-au oferit libertatea atunci când era greu de găsit acasă și încrederea de a împărtăși primele secrete.
Femeile din viața mea mi-au fost bunici. Mă fascinau amândouă deopotrivă, chiar dacă erau foarte diferite. Ce le unea era seninătatea de a accepta viața, cu toate greutăților ei. Una îngrijea, repara, frământa pâine, cozonaci și dorul pentru copii, nepoți și strănepoți. Cealaltă se însuflețea mai ales în fața naturii, pe care am descoperit-o cu neînfricare datorită ei, colindând împreună prin păduri, în căutare de bureți, mânătărci, fructe de pădure și tot felul de vietăți ale pădurii care mi se păreau fascinante.
Femeile din viața mea îmi sunt prietene. Chiar și cele de care m-am rătăcit pe parcurs. Cele din prezent mă susțin cu iubire și cu blândețe chiar și atunci când mi-e greu să fiu. Alături de ele am început din nou să-mi imaginez lumi mai bune pentru copiii noștri. Și facem tot ce ne este în putere să devină realitatea în care trăim. Cu încredere și cu recunoștință că ne suntem aproape.
Fotografii realizate de Felicia Simion în atelierul Ars Ana din București.