Când mă gândesc la femeile care m-au format, văd reflecția mea într-o fereastră, peste care se suprapun crengile copacilor, ca și cum viața mea și prezența lor ar fi țesute în același peisaj.
Femeile din viața mea au fost o grădină care se schimbă odată cu anotimpurile, învățându-mă să cresc în feluri neașteptate.
Unele au fost copaci înalți, oferindu-mi umbră, altele furtuni care mi-au adâncit rădăcinile. Unele au venit ca ploaia blândă, vindecând ce se ofilise, iar altele flori sălbatice, efemere, dar lăsând culoare în memoria mea.
De la ele am învățat că puterea poate fi tăcută și că iubirea ia multe forme: o masă caldă, un cuvânt de încurajare, o tăcere împărtășită, o mână așezată ușor pe spatele meu când lumea părea greu de purtat. Am crescut prin tandrețea lor și prin limitele lor, prin ceea ce au putut să ofere și prin ceea ce nu au putut.
Mame, bunici, mentore, prietene, străine, fiecare a lăsat o urmă: o scânteie de claritate, un moment de adevăr, o sămânță de curaj, o amintire că ne ridicăm mai puternice atunci când cineva crede în noi. Poveștile lor, râsul și reziliența lor au conturat cine sunt. Grija lor, oferită cu blândețe sau imperfect, m-a ajutat să devin cineva care poate să aleagă propriul drum.
Micile gesturi de bunătate împărtășite între femei, înțelegerea tăcută, ascultarea răbdătoare, disponibilitatea liniștită de a fi pur și simplu acolo, acestea sunt rădăcinile care îmi țin spiritul ancorat.
Astăzi, când mă privesc în fereastră, nu mă văd doar pe mine, ci întreaga grădină din spatele meu: femeile care mi-au udat pământul, cele care m-au învățat să tund ceea ce nu mai crește, cele care au stat ca niște copaci când aveam nevoie de adăpost și cele care m-au ajutat să înfloresc din nou.
Știu acum că femeile suțin alte femei așa cum rădăcinile suțin pământul, nevăzut, constant și plin de putere tăcută.
Un zâmbet, un gest, o îmbrățișare caldă, fiecare a devenit o sămânță plantată în viața mea.
Urmele lor rămân în mine precum inelele unui copac.
Și acum le port mai departe, poveștile lor trăind într-o grădină vie, reflectată în fereastra a ceea ce sunt.
Reflections in a Garden of Women
When I think of the women who shaped me, I see my reflection in a window layered with branches, as if my life and their presence are woven into the same landscape.
The women in my life have been a garden changing with the seasons, teaching me how to grow in ways I never expected.
Some were tall, steady trees offering shade when the sun was too strong.
Some were storms that pushed my roots deeper.
Some arrived like soft rain, healing what I didn’t know had withered.
And some were wildflowers, brief, delicate, yet leaving colour in my memory.
From them I learned that strength can be quiet, and that love has many shapes: a warm meal, a word of encouragement, a shared silence, a hand resting on my back when the world felt heavy. I grew through their tenderness and their limits, through what they could give and what they could not.
Mothers, grandmothers, mentors, friends, strangers, each left a trace: a spark of clarity, a moment of truth, a seed of courage, a reminder that we rise stronger when someone believes in us. Their stories, laughter, and resilience shaped the outline of who I am. Their care, offered gently or imperfectly, helped me become someone who can choose her own path.
The small acts of kindness shared between women, the unspoken understanding, the patient listening, the quiet willingness to simply be there, these are the roots that keep my spirit grounded.
Today, when I look at my reflection in the window, I see not only myself but the entire garden behind me: the women who watered my soil, the ones who taught me to prune what no longer grows, the ones who stood like trees when I needed shelter, and the ones who helped me bloom again.
I know now that women hold women the way roots hold the earth, unseen, steady, and full of quiet power.
A smile, a gesture, a warm hug, each became a seed planted in my life.
Their traces remain in me like the rings inside a tree.
And now I carry their stories forward, a living garden reflected in the window of who I am.
Fotografii realizate de Felicia Simion în atelierul Ars Ana din București.