Aș putea spune simplu:
Ancorele mele sunt femeile din viața mea – mama, sora, prietenele.
Iar rolurile mele în lume s-au născut din ancorarea în ele: fiică, soră, prietenă. Adaug „profesoară”.
Au fost prietenele. Multe, multe, multe.
„De circumstanță”, mi-a spus cineva cândva, puțin malițios.
Dar nu. Fiecare a avut un rol în viața mea. Fiecare a lăsat urme fine, dar decisive.
Astăzi sunt puține, dar la fel de prețioase.
Și au fost – sunt – femeile care m-au marcat nu pentru că au mutat munții din loc pentru mine, ci prin acele lucruri mici, dar esențiale, venite exact la momentul potrivit.
Sophie, de exemplu.
După un an de lucru împreună, mi-a acordat cu o naturalețe absolută încrederea de a coordona echipa profesorilor de franceză cu obiective specifice, la Universitatea Sun Yat-sen (China). Eram singura româncă într-o echipă franco-chineză. În general, respiram greu. A fost primul moment după mult timp în care m-am simțit ușoară ca un fulg.
Apoi sunt prietenele mele mai „în vârstă” – acele minuni blânde care nu m-au privit niciodată cu superioritatea vârstei, cu condescendență sau maternaj. Suntem prietene crescute din afinități, din proiectele făcute împreună, din călătorii, din râsete în cascadă, din confesiuni.
Sunt și prietenele cu care pot vorbi oricând, în fața cărora pot fi eu, complet: fără măști, fără teama de a fi judecată. Prietenele lângă care pot plânge, râde prostește, mă pot sparge în o mie de bucăți și mă pot lăsa apoi reîntregită, cu blândețe și grijă.
Și mai sunt prieteniile pe care le-am pierdut.
Unele s-au stins încet, în distanțe sau în diferențe – ne-am îndepărtat, pur și simplu.
Mai este acea prietenie care s-a sfârșit brusc, printr-o ruptură dureroasă, cu atât mai greu de dus cu cât a venit de la cineva care îmi cunoștea cele mai sensibile părți.
Dar și această prietenă a rămas în mine sută la sută – prin somatizările pe care încă le simt în corp, prin ceea ce am învățat împreună, prin ceea ce am construit împreună.
Toate aceste femei, în feluri diferite, m-au marcat.
M-au învățat.
M-au ținut.
M-au lăsat să fiu.
Fotografii realizate de Felicia Simion în atelierul Ars Ana din București.